• 13.1 Recrutare forțată pentru „lucrări de reconstrucție” în Uniunea Sovietică
• 13.2 Deportații
• 13.3 Reparații
• 13.4 Cercetarea științifică și transpunerea artistică
• 13.5 Literatură și surse

„Deportarea în Rusia”, ridicările surprinzătoare și inexplicabile, transportul în vagoane de vite către Uniunea Sovietică la muncă silnică, foamea îndurată și incertitudinea privind întoarcerea acasă, care în majoritatea cazurilor a avut loc după îndeplinirea a cinci ani de muncă, au pătruns sub forma unui traumatism în memoria colectivă a comunității sașilor transilvăneni. Un motiv este faptul că deportarea la muncă obligatorie nu i-a afectat doar pe cei vizați, ci și pe familiile lor și, prin urmare, întreaga comunitate. În conștiința colectivă a sașilor transilvăneni predomină convingerea că această măsură a fost una arbitrară, luată de România alăturată Aliaților împotriva membrilor minorității germane. A fost mobilizarea și deportarea la muncă de reconstrucție într-adevăr ordonată de guvernul român și, prin urmare, o formă de pedeapsă aplicată sașilor și șvabilor pentru colaborarea lor cu național-socialismul? Documentele din arhivele istorice, accesibile în mare parte abia după 1990, nu susțin această teză.

În cele ce urmează, sunt prezentate (1) contextul istoric, ordinele și desfășurarea mobilizării forțate și a deportării în Uniunea Sovietică, (2) persoanele afectate și familiile acestora, (3) reparațiile, precum și (4) cercetarea științifică și tratarea prin artă a temei.

13.1 Recrutare forțată pentru „lucrări de reconstrucție” în Uniunea Sovietică

La 10 ianuarie 1945 au început ridicările de femei și bărbați de etnie germană în Banat, la București și la Brașov. În Sibiu și în alte localități din sudul Transilvaniei, germanii au fost luați de acasă începând cu 13 ianuarie 1945 de către patrule mixte formate din membri ai poliției sau jandarmeriei române și ai armatei sovietice. Conform ordinului, până la 20 ianuarie trebuiau mobilizați toți bărbații apți de muncă cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani și femeile cu vârste cuprinse între 18 și 30 de ani, însă aceste limite de vârstă deseori nu au fost respectate (Baier 1994: 40, Weber et al. 1995: vol. 3, 103f: Schipor 2019: 23, 90).

Deportarea sașilor transilvăneni la muncă obligatorie în Uniunea Sovietică a avut loc în cadrul „mobilizării și internării tuturor germanilor apți de muncă”, atât de cetățenie germană, cât și de alte cetățenii, din România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria și Cehoslovacia. Recrutarea și transportul în lagărele de muncă au avut loc în baza ordinului secret nr. 7161ss al Comitetului de Stat pentru Apărare, semnat de Stalin la 16 decembrie 1944. Conform ordinului, conducerea și organizarea mobilizării reveneau NKWD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne, Narodny Kommissariat Wnutrennich Del).  În scopul punerii în aplicare, comandanții Frontului Ucrainean, respectiv vicepreședinții Comisiilor Aliate de Control, trebuiau să ia legătura cu autoritățile guvernamentale ale țărilor respective. În ordinul de deportare se stipula că germanii mobilizați urmau să fie folosiți pentru reconstrucția industriei miniere din Bazinul Donbas-ului și a metalurgiei din sudul Ucrainei. Ultimul dintre cele 10 puncte ale ordinului lui Stalin prevedea ca mobilizarea să aibă loc în decembrie 1944 și ianuarie 1945, iar sosirea la locurile de muncă să se finalizeze până la 15 februarie 1945 (Karner 1995: 25-27, Klein 1998: 155f, Poljan 1999: 345-347, Schipor 2019:15).

Deportarea și utilizarea forței de muncă germane ca posibilă formă de reparații pentru reconstrucția Uniunii Sovietice au fost abordate în cadrul pregătirilor Conferinței miniștrilor de externe ai Aliaților de la Moscova (octombrie 1943), precum și ale Conferinței de la Teheran (noiembrie/decembrie 1943), însă fără să se fi ajuns la un acord. Reparațiile sub formă de muncă nu erau prevăzute în Convenția de armistițiu semnată la 12 septembrie 1944 între România și Aliați. Un acord privind reparațiile Germaniei, inclusiv prin prestații de muncă, a fost încheiat la Conferința de la Yalta din februarie 1945. Semnarea a avut loc la o lună și jumătate după începerea mobilizării civililor germani din teritoriile situate la est de Oder și Neiße, intrate sub dominația sovietică (Weber et al. 1995: vol. 1, 75-79; Poljan 1999: 339-342).

Documentele din arhivele de la Moscova arată că deportarea civililor germani în scopul prestării muncii forțate a fost planificată și coordonată de către conducerea sovietică. În noiembrie 1944, în zona de operațiuni a Fronturilor Ucrainene II, III și IV (Bulgaria, România, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia) a avut loc un recensământ al germanilor din aceste teritorii coordonat de NKVD, pentru a stabili numărul potențialilor muncitori de etnie germană din aceste state. Rezultatele acestui „recensământ al germanilor” au fost prezentate de comisarul poporului pentru afaceri interne (ministrul de interne și șeful NKVD) Lavrentij Beria la 15 decembrie 1944. Ridicările au început după ce teritoriile au fost „eliberate” de armata sovietică (Klein 1998: 154f, Poljan 1999: 344f, 348-350, Schipor 2019: 13f, 17-22).

Nu este clar când și care reprezentant al Guvernului român a fost informat, și în ce mod, cu privire la deportarea iminentă organizată de sovietici. Într-un ordin al Ministerului de Interne al României, datat 31 decembrie 1944, adresat inspectoratelor regionale de poliție, se face referire la un ordin al Președinției Consiliului de Miniștri, comunicat telefonic la 19 decembrie 1944. În ordin, Subsecretariatul de Stat pentru Poliție din cadrul Ministerului de Interne transmite în copie dispoziția Președinției Consiliului de Miniștri, în care se precizează cele trei etape ale desfășurării mobilizării, după primirea ordinului emis în acest sens: (1) mobilizarea persoanelor conform limitelor de vârstă stabilite și tabelelor de către unitatea de poliție sau jandarmerie, (2) transportul către cel mai apropiat lagăr de colectare și (3) predarea persoanelor recrutate în orașe de către poliție reprezentanților jandarmeriei, însoțită de o listă cu numele persoanelor predate (Baier 1994: 37f ; Weber et al. 1995: vol. 3: 77). Nici în acest ordin și nici în ordinul Direcției Generale a Poliției, emis la 3 ianuarie 1945, în care sunt comunicate detalii și precizări privind persoanele pretabile la recrutare și modul de desfășurare a internării, nu este menționată o predare către sovietici (Baier 1994: 38f, Weber et al. 1995: vol. 3: 79f).

Se pare că guvernul român a fost informat inițial, în mod verbal, cu privire la iminenta deportare (Weber et al. 1995: vol. 1, 161). Este consemnat că, la 3 ianuarie 1945, ministrul român de externe, Constantin Vişoianu, l-a informat pe Burton Berry, reprezentantul politic al SUA la București, cu privire la intenția reprezentanților sovietici de a „ridica cetățeni de origine germană din România și de a-i transfera în Rusia Sovietică” (Baier 1994: 23f, Weber et al. 1995: vol. 3, 78). Generalul Vladislav Petrovici Vinogradov, vicepreședintele Comisiei Aliate de Control în România, i-a înmânat prim-ministrului român Nicolae Rădescu, la 5 ianuarie 1945, nota nr. 031 a Comisiei Aliate de Control, în care se menționează „mobilizarea la muncă” și folosirea „conform instrucțiunilor Comandamentului Suprem [sovietic]” (Baier 1994: p. 40, Weber et al. 1995: vol. 3, p. 92, Schipor 2019: 23, 90).

Populația germană din România și reprezentanții acesteia au auzit zvonuri despre iminenta deportare. Hans Otto Roth (1890-1953), important om politic al sașilor din Transilvania în perioada interbelică, relatează în însemnările sale că prim-ministrul Rădescu i-ar fi sugerat în mod enigmatic, în cadrul audienței din 21 decembrie 1944, că toți germanii din România erau amenințați de „lucruri grave”. Roth auzise pentru prima dată zvonul despre „recenzarea sașilor și a șvabilor” pe 10 decembrie 1944; informațiile în acest sens s-au concretizat și au fost confirmate în scurt timp. Abia pe 4 ianuarie 1945, autoritățile de la București au recunoscut că se pregătea deportarea în Uniunea Sovietică. La 8 ianuarie 1945, Rădescu îi declară lui Roth, într-o nouă audiență, că acțiunea nu poate fi împiedicată (Popa 2003: 702). Roth spera că va putea măcar atenua situația și a depus, în perioada 10 ianuarie – 22 martie 1945, un total de 21 de memorii diferite, inclusiv la Ambasada Uniunii Sovietice, care au rămas însă fără rezultat (Popa 2003: 684-687, 688-692).

Guvernul român a discutat despre deportarea iminentă în cadrul a două ședințe de cabinet, pe 5 și 10 ianuarie 1945. Discuțiile și hotărârile nu sunt cunoscute, dar se pot trage concluzii din procesul-verbal al ședinței din 11 ianuarie 1945 a Frontului Național Democratic (FND). Deportarea forțată a germanilor din România, ordonată de sovietici, a declanșat o criză guvernamentală, reprezentanții partidelor burgheze (Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal) au amenințat cu demisia din guvern respectiv au vrut să-l forțeze pe primul ministru să demisioneze, deoarece acesta acceptase ordinul de deportare, ceea ce însemna o încălcare a suveranității României. Într-o scrisoare de protest adresată prim-ministrului, datată 9 ianuarie 1945, „cu privire la deportarea la muncă”, Dinu (Constantin I. C.) Brătianu, președintele Partidului Național Liberal și ministru al producției de război, subliniază că măsura reprezintă o discriminare etnică, a cărei eliminare este stipulată în armistițiu, iar deportarea în masă duce la o scădere a întregii capacități de producție (Weber et al. 1995: vol. 3, 101-103). Reprezentanții Partidului Comunist (PC) erau de părere că, având în vedere situația existentă de război, ordinele Uniunii Sovietice trebuie respectate. De asemenea, aceștia considerau că membrii PC, ai Partidului Social-Democrat și ai sindicatelor care aparțineau minorității germane ar trebui, de asemenea, deportați pentru a desfășura activități de educare în lagărele de muncă (ANR, Fond FND, 14/1945).

Un prim protest scris al guvernului român împotriva deportării a fost trimis lui Vinogradov la 13 ianuarie 1945. În acesta, prim-ministrul Rădescu a subliniat „cea mai gravă perturbare a tuturor activităților economice și administrative ale statului” ca urmare a unei astfel de măsuri, precum și „obligația guvernului român […] de a veghea asupra intereselor tuturor supușilor săi, indiferent de originea lor etnică”. De asemenea, el a menționat suferința celor afectați de deportare în plină iarnă și transferați atât de departe de familiile lor (Baier 1994: pp. 51-53; Weber et al. 1995: vol. 3, pp. 126-129). În corespondența diplomatică dintre România și SUA precum și Marea Britanie, reprezentanții acestor state s-au arătat luați prin surprindere de acțiunea Uniunii Sovietice. Într-o declarație personală adresată lui Anthony Eden, ministrul britanic de externe, Winston Churchill a afirmat însă la 18 ianuarie 1945: „Why are we making a fuss about the Russian deportations in Roumania of Saxons and others? It was understood that the Russians were to work their will in this sphere. Anyhow we cannot prevent them” (Weber et all. 1995: vol. 3, 165f).

În primul ordin privind viitoarele ridicări, singurele excepții de la deportare erau femeile cu copii sub un an, precum și persoanele inapte de muncă. La 8 ianuarie 1945 s-a anunțat că nici femeile căsătorite cu români sau persoanele bolnave nu vor fi ridicate, ceea ce a dus la căsătorii în grabă cu români, iar unele persoane și-au procurat certificate medicale. Conform unor ordine ulterioare, copiii cu un părinte român sau de altă naționalitate, specialiștii de neînlocuit în întreprinderi, călugărițele, călugării și preoții erau scutiți de această măsură. Aceste completări la ordinul inițial au ajuns la cei însărcinați cu internarea, în parte abia când persoanele se aflau deja în vagoane în drum spre URSS. În multe locuri, inițial au fost luați toți etnicii germanii care se încadrau în limitele de vârstă stabilite, o comisie de selecție urmând să decidă dacă există persoane aparținând unei categorii scutite de deportare și puteau fi trimise acasă. Astfel de comisii nu au ajuns însă în toate locurile și din acestea toți cei ridicați au fost trimiși în lagăr. Acolo unde numărul celor înscriși pe liste nu corespundea cu cel al germanilor găsiți la fața locului, au fost luați și persoane mai tinere sau mai în vârstă decât prevedeau limitele de vârstă stabilite. Unele persoane au fost internate direct de pe stradă, altele au putut să-și ia cu ei îmbrăcămintea de iarnă, lenjeria de pat, tacâmurile și alimentele menționate în ordinul de mobilizare (Baier 1994: 38-45, Weber et al. 1995: vol. 3, 93, 103-107, 113-116, 132-135, 145-165). 

13.2 Deportații

Mulți germani din România au bănuit că se pregătește deportarea „în Rusia”. De la trecerea României de partea Aliaților, la 23 august 1944, au avut loc mai multe înregistrări ale „germanilor etnici”, precum și ale cetățenilor germani prezenți în România. Mulți foști deportați sunt de părere că înregistrarea efectuată în septembrie 1944 a fost întreprinsă deja în vederea deportării, fapt contrazis de documentele existente. Probabil a fost vorba atunci de un fel de „inventariere” generală în vederea unei strămutări sau expulzări.

Persoanele ridicate de patrule mixte româno-sovietice, adesea însă doar române, de jandarmi sau de militari, au fost duse în „puncte de colectare” amenajate în școli, case de cultură sau chiar cinematografe. Câteva zile mai târziu, au fost duse la gară, unde vagoanele de vite erau pregătite pentru transport. Din zona regiunii administrative Brașov (care cuprindea întreaga Transilvania de Sud) au plecat între 16 și 29 ianuarie 1945 – conform unei note din 2 februarie 1945 – în total 21 de trenuri având între 10 și 60 de vagoane (de vite) cu „sași mobilizați” (Baier 1994: 88, Schipor 2019: 47).

Deportarea germanilor a impresionat atât concetățenii, cât și observatorii români și străini. Există numeroase rapoarte ale inspectoratelor de poliție și jandarmerie, precum și ale diplomaților străini, în care sunt descrise scenele care s-au petrecut, de exemplu, atunci când părinții erau despărțiți de copiii lor mici. De asemenea, se raportează despre sinucideri comise pentru a scăpa de deportare, despre încercări disperate de a-i elibera din vagoane pe cei ridicați în mod abuziv, tentative de a ascunde persoane, precum și despre agresiuni în timpul ridicărilor. Mulți români din Transilvania erau îngrijorați, deoarece se temeau că vor fi deportați în Uniunea Sovietică în cadrul unei operațiuni viitoare (Baier 1994: 67-86, Weber et al. 1995: vol. 3, 144-151, 176-183, 196-202, Schipor 2019: 43-46).

Deoarece informațiile despre deportările planificate deveniseră cunoscute, unii germani au putut să-și schimbe naționalitatea sau domiciliul sau să se ascundă. Adesea, vecinii români erau cei care îi primeau la ei pe cei amenințați de ridicare. De asemenea, unii membri ai poliției și ai jandarmeriei le-au dat de înțeles celor păziți de ei că vor închide ochii dacă aceștia vor dispărea.

La 22 februarie 1945, Beria a prezentat raportul său despre modul de executare a ordinului: În perioada 25 decembrie 1944 – 31 ianuarie 1945, în cele cinci state „au fost mobilizate, internate și duse în URSS pentru muncă” un total de 112.480 de persoane – 61.375 de bărbați și 51.105 de femei. Cel mai mare contingent – 69.332 de persoane – era reprezentat de germanii din România. În acest număr sunt incluși și 484 de germani din Transilvania de Nord. Este vorba despre sașii din zona Bistriței și Clujului și de șvabii din Sătmar, internați în punctele de colectare din Sanislău, Carei și Satu Mare, și care au făcut parte din cele 31.923 de persoane trimise din Ungaria în URSS (Klein 1998: 157, Poljan 1999: 353, 355f).

Cifra de aproape 70.000 de germani deportați din România menționată mai sus de NKVD, este confirmată într-un raport adresat prim-ministrului român din 1947. Pe baza datelor Ministerului de Interne și al Afacerilor Externe, în acesta se precizează că, în 1945, 70.148 de cetățeni români, în marea majoritate de origine germană, au fost trimiși în URSS la muncă, plus 300 de cetățeni germani din lagărele de prizonieri de la Slobozia și Târgu Jiu (Baier 1994: 115, Weber et al. 1995: vol. 3, 269). Într-o statistică a autorităților sovietice privind „germanii (etnici) mobilizați și internați” din martie 1946, numărul germanilor din România este indicat a fi 53.946, dintre care 27.680 femei și 26.266 bărbați (Karner 1995: 50). Cifra poate fi corectă: Primele persoane devenite inapte de muncă au fost repatriate la sfârșitul toamnei 1945, iar alte transporturi de bolnavi au avut loc în februarie 1946; în iarna 1945/1946 s-au înregistrat foarte multe decese cauzate de foame, boli și accidente de muncă.

„Când, la sfârșitul lunii aprilie 1945, meniul cantinei a fost schimbat de la supă de varză și puțin griș de trei ori pe zi în supă de castraveți și peștișori sărați, a izbucnit o epidemie masivă de hidropizie. Consecința a fost o creștere rapidă a numărului de decese, ajungându-se la un număr maxim de 123 de morți într-o singură zi, pe 23 mai 1945.

De asemenea, epidemia de tifos izbucnită la 29 august 1945 a făcut peste 300 de victime în lagărele de la Chanshenkowo, Buros, Jasinowka, Resnaj, Mospino și Nishnaja Krymka din cauza lipsei totale de medicamente.” (Gerhard Theiß, Günther Wagner, Batalionul de muncă 1024, în: Schässburger Nachbarschaft 1994, 77)

„În 1945-1946, foamea și munca le-au dat [femeilor] înfățișarea unor bătrâne. Păduchii ne-au obligat să tăiem o parte din păr pentru a putea curăța capul. În această perioadă de decădere fizică, precum și de apatie și intoleranță, am fost uneori martor la scene dezgustătoare de certuri și chiar bătăi între ele, provocate de mici furturi sau alte fleacuri.” (Hans Juchum, Verschleppt 1991, 222)

Conform statisticilor obținute de echipa de cercetători condusă de prof. dr. Georg Weber, 3076 (aproape 12%) din cei 30.336 de sași deportați, consemnați în cadrul cercetării, nu au supraviețuit deportării. Primele victime au fost înregistrate încă din timpul lungului drum efectuat pe un frig năprasnic. Condițiile grele de muncă, în special în minele de cărbune, până unde femeile și bărbații trebuiau să parcurgă un drum lung pe jos, hrana proastă și insuficientă, condițiile de viață catastrofale, accidentele de muncă, dar și dorul de casă au dus foarte repede la alte decese. Aproximativ 10% dintre sașii din Transilvania au murit în lagăre, restul în drumul spre casă sau la scurt timp după întoarcere. Rata mortalității este de trei ori mai mare în rândul bărbaților decât în rândul femeilor, ceea ce se explică, printre altele, prin faptul că femeile se descurcau mai bine singure, o parte semnificativă dintre ele nefiind nevoite să lucreze în mină, bărbații schimbând adesea mâncarea pe țigări, iar o parte dintre ei fiind cei care, dintr-un motiv sau altul, au fost inapți pentru război iar acum ridicați. Rata mortalității variază, de asemenea, în funcție de lagăr și de locul de muncă, precum și de arbitrarul la ridicare respectiv de respectarea limitelor de vârstă prevăzute (Weber et al. 1995: vol. 1, 291-323).

Conform studiilor realizate de Weber et al., în județele Sighișoara, Făgăraș, Brașov și Târnava Mare ponderea celor recrutați a reprezentat aproximativ 14,5% din totalul populației săsești din aceste județe; în județul Alba, procentul a fost de 17,4%, iar în județul Târnava Mică a ajuns chiar la 20%. În ultimele două județe menționate, populația săsească locuia în principal la sate, unde abuzurile la recrutare erau mai frecvente. În județul Alba, în cazul a 14% dintre bărbați și 18% dintre femei, limitele de vârstă stabilite nu au fost respectate, iar în județul Târnava Mică, 20% dintre bărbații recrutați erau mai tineri sau mai în vârstă decât limita stabilită de 17-45 de ani, iar 25% dintre femei erau mai tinere sau mai în vârstă decât 18-30 de ani. (Weber et al. 1995: vol. 1, 234, 239). În total, din Transilvania au fost deportați aproximativ 15% dintre sași (Weber et al. 1995: vol. 1, 247), acasă rămânând mulți copii singuri și persoane în vârstă. În Sighișoara, de exemplu, 455 de deportați au lăsat în urmă 333 de copii (Schässburger Nachbarschaft 1994: 31).

În ordinul de deportare semnat de Stalin se specifica că „germanii mobilizați urmau să fie folosiți pentru reconstrucția industriei miniere din Bazinul Donbas-ului și a metalurgiei din sud”. Majoritatea germanilor din România au fost duși în lagărele de muncă din Regiunea minieră Donbas, iar unii au ajuns în Urali, unde au lucrat, de asemenea, în minerit. În perioada comunistă, nu se făcea nicio diferență între bărbați și femei în ceea ce privește repartizarea locurilor de muncă, astfel încât, potrivit lui Weber et al., 33,7% dintre femei au lucrat în mine și 31,2% pe șantiere. Spre comparație: În rândul bărbaților, 39,3% au lucrat în mine și 24,9% în construcții. Celelalte persoane au prestat munci agricole, au lucrat ca meșteșugari sau în sectorul serviciilor (Weber et al. 1995: vol. 1, 275).

Deportații care se îmbolnăviseră și deveniseră inapți de muncă sau femeile care fuseseră luate cu forța în ciuda sarcinii și născuseră între timp au fost repatriați în mai multe transporturi între octombrie și decembrie 1945. Au existat transporturi de bolnavi sau ridicați dincolo de limitele de vârstele stabilite și în anii 1946 și 1947, unele dintre acestea fiind direcționate către zona de ocupație sovietică a Germaniei (Weber et al. 1995: vol. 1, 286). Deoarece până la semnarea Tratatului de pace dintre România și Aliați la 10 februarie 1947 la Paris era incert dacă germanii nu vor fi expulzați din România respectiv statutul lor juridic era neclar, germanii din România care ajunseseră în străinătate nu au avut voie să se întoarcă în țară, iar cei care au trecut totuși ilegal granița au ajuns în închisoare sau în lagăre de muncă (Baier 1994: 109-116, Baier 2011: 138-149). Unii dintre deportații duși în zona de est a Germaniei au rămas acolo, alții au trecut în landurile din vestul Germaniei. Începând cu anul 1948, toate transporturile cu persoane devenite inapte de muncă s-au întors în România. Trei sferturi dintre deportați au fost eliberați în România, iar puțin sub un sfert în Germania (Weber et al. 1995: vol. 1, 290).

În timpul „mobilizării” pentru muncă forțată s-a afirmat că era vorba de o măsură de război. Se poate presupune însă că a fost prevăzută mobilizarea forței de muncă pentru durata unui plan cincinal. Cei care nu au fost identificați în lagărul de muncă ca foști funcționari naziști sau au fost transferați într-un lagăr cu regim de penitenciar din cauza unei infracțiuni și au rezistat la condițiile lagărului de muncă s-au întors în țară la sfârșitul anului 1949 – începutul anului 1950 (Schipor 2019: 59-65). Dintre cei 30.336 de sași transilvăneni deportați, în cazul a 23.506 persoane s-au putut identifica informații despre țara în care s-au întors. În cazul a 74,7% aceasta a fost România, 25% au ajuns în Germania, 55 de persoane au plecat în Austria și 7 au rămas în Uniunea Sovietică (Weber et al. 1995: vol. 1, 285).

În unele localități, recrutările au fost efectuate de patrule mixte sovieto-române, în altele au fost trimiși doar jandarmii sau polițiștii români. În conștiința colectivă a generației care a trăit aceste evenimente s-a înrădăcinat convingerea – și din cauza măsurilor aplicate împotriva întregii comunități a germanilor din România până în 1948 – că sovieticii ar fi cerut forță de muncă, iar România i-ar fi „predat” pe „germani”. „Deportarea în Rusia” este considerată a fi momentul în care comunitățile germane au pierdut încrederea față de România, chiar dacă exproprierile au avut un impact mai profund asupra structurii sociale și a transformării comunităților lor. 

13.3 Reparații

Comitetul Central al Partidului Comunist a decis încă din anii 1950 să ia în calcul, la stabilirea pensiei, anii lucrați în Uniunea Sovietică. În consecință, foștii deportați primeau pensie și pentru lunile și anii petrecuți în URSS, încă înainte de schimbarea politică din decembrie 1989 din România.

În decembrie 1990, persoanele deportate în Uniunea Sovietică pentru muncă silnică au fost recunoscute ca victime ale persecuției politice în temeiul Legii nr. 118/1990 privind despăgubirea persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată la 6 martie 1945 sau deportate în străinătate după 23 august 1944. Recunoscuți ca persecutați din motive politice, foștii deportați primesc de atunci o pensie suplimentară și beneficiază de drepturile acordate foștilor persecutați politici (scutire de impozite, abonament gratuit la telefon, etc.) în temeiul Legii 118/1990. Din 2013, și foștii deportați care locuiesc în străinătate beneficiază de pensia suplimentară plătită de statul român.

În 2020, prin modificarea Legii 118/1990 (prin Legea nr. 232/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 1036 din 5 noiembrie 2020), plata despăgubirilor a fost extinsă și la urmași, adică văduve sau văduvi, dar în majoritatea cazurilor copiii.

13.4 Cercetarea științifică și transpunerea artistică

Cea mai completă lucrare științifică privind deportarea sașilor din Transilvania în Uniunea Sovietică a fost realizată de o echipă sub conducerea prof. dr. Georg Weber (1932-2013), teolog și sociolog la Westfälische-Wilhelms-Universität din Münster. Publicată în 1995 în trei volume, partea istorică are la bază documente din arhivele americane, britanice, românești și elvețiene; pe lângă datele statistice, în partea sociologică sunt analizate interviuri narative, iar apoi sunt interpretate jurnalele, literatura și arta din timpul deportării și după întoarcerea din lagăr (Weber et. al. 1995). În cartea sa, publicată tot în 1995, istoricul austriac Stefan Karner a analizat surse din arhivele sovietice referitoare la „etnicii germani mobilizați și internați”, inclusiv din România (Karner 1995). Documentele din arhivele sovietice au stat, de asemenea, la baza articolelor și cărților lui Pavel M. Poljan (Poljan 1997, 2003) și ale lui Ilie Schipor (2019).

În România, cercetarea istorică a acestui subiect a început după 1990, odată cu deschiderea treptată a accesului la documentele de arhivă. Dacă tema și problematica au fost abordate inițial în principal de reprezentanții minorității germane, între timp au apărut și o serie de articole și publicații ale unor cercetători români, adesea bazate pe interviuri cu persoane deportate, cu copiii acestora, precum și cu martori ai vremii.

O primă operă literară pe tema deportării a fost editată în 1949 în Franța: Rainer Biemel a publicat, sub pseudonimul Jean Rounault, romanul Mon ami Vassia. Un alt roman, Eine Handvoll Machorka de Bernhard Ohsam, a fost tipărit în Germania în 1958. Tema a intrat în literatura universală odată cu Premiul Nobel acordat în 2009 lui Herta Müller pentru romanul Atemschaukel (Leagănul respirației). Tema a fost abordată literar și în alte romane, printre alții de Erwin Wittstock (Januar ’45 oder Die höhere Pflicht, București 1998) și Joachim Wittstock (Bestätigt und besiegelt, București 2003). A apărut, de asemenea, un volum de poezie cu versuri scrise în timpul deportării (Anni Hubbes: So lang mein Herz noch glüht, Kronstadt 1994).