14.1.4 Consecințe asupra structurii sociale și a transformării comunității

Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, aproximativ 75% dintre germanii din România își câștigau existența din agricultură (Gündisch 1998: 227). Reforma agrară i-a lipsit însă pe aproape toți de bunurile pe care le dețineau. O parte dintre ei au continuat să lucreze terenurile care le aparținuseră anterior, dar de această dată pentru noii proprietari și în schimbul unei cote din recoltă. Mulți alții, în special tinerii, și-au găsit locuri de muncă pe șantiere sau în fabricile din mediul urban. În funcție de distanța față de localitatea de origine, fie făceau naveta, fie se stabileau definitiv în orașe.

Datele recensământului din 1956 ilustrează amploarea acestor transformări. La acel moment, doar 22% dintre germanii din România mai activau în agricultură, în timp ce ponderea populației ocupate în acest sector la nivel național era de 58,4%. Dacă, în mod tradițional, sașii transilvăneni se remarcau printr-o proporție ridicată de persoane independente din punct de vedere economic, exproprierea atelierelor și a altor mijloace de producție a făcut ca, în anii 1950, numai aproximativ 14% dintre ei să mai desfășoare activități independente (Gündisch 1998: 227).

Tot recensământul din 1956 arăta că 57,2% dintre germanii din România se declarau muncitori, procent care depășea de peste două ori media națională, situată la 23,7%. În același timp, aproape jumătate dintre membrii minorității germane locuiau deja în mediul urban, comparativ cu doar 31% din totalul populației țării (Poledna 2018: 261f, 279). O analiză internă a Partidului Comunist, bazată pe datele recensământului din 1966, indica faptul că 58% dintre germanii din România erau muncitori, față de o medie națională de 40%, în timp ce doar 20% mai erau țărani, comparativ cu 43,8% la nivelul întregii populații (ANR: CC al PCR, 36/1974, 8).

Reforma agrară a declanșat astfel un amplu proces de restructurare socială și profesională, ale cărui efecte asupra comunității sașilor transilvăneni au fost mai profunde decât în cazul majorității populației. Stilul de viață tradițional al țăranilor a fost înlocuit treptat de noi forme de organizare a existenței cotidiene. Migrația către orașe a dus la slăbirea structurilor sociale tradiționale și a fost însoțită de schimbări în modul de locuire, în viața de zi cu zi și în obiceiurile comunității (Gündisch 1998: 227).

14.2 Politica privind minoritățile, educația și cultura

14.2.1 Recunoașterea ca „naționalitate conlocuitoare”

Procesul de acordare a drepturilor cetățenești și de recunoaștere a germanilor din România ca „naționalitate conlocuitoare” — proces desemnat adesea prin termenul de „reabilitare” — a început după adoptarea Rezoluției celei de-a II-a Plenare a Comitetului Central al Partidului Comunist, din 10–11 iunie 1948, precum și a Rezoluției Biroului Politic privind problema națională, adoptată în decembrie același an.

În conformitate cu politica stalinistă referitoare la naționalități, minoritatea germană a fost recunoscută drept „naționalitate conlocuitoare”. Membrii săi au primit drepturi cetățenești și un cadru relativ larg de drepturi culturale. Totuși, comunitatea germană nu a beneficiat nici de autonomie organizațională, nici de autonomie economică și nici de dreptul la autodeterminare de care se bucurase în diferite forme de-a lungul secolelor. Începând din acest moment, germanii din România au fost supuși acelorași politici de integrare în națiunea socialistă română ca și restul populației, politici care presupuneau supraveghere permanentă, presiuni și diverse forme de constrângere.

La 13 februarie 1949 a fost înființat Comitetul Antifascist German (CAG). O lună mai târziu a început să apară și organul său de presă, cotidianul de limbă germană Neuer Weg, distribuit la nivel național. Conceput ca un instrument al Partidului Comunist pentru integrarea comunităților germane în noul „stat al oamenilor muncii de la orașe și sate”, CAG a încercat, în limitele posibilităților sale, să contribuie și la ameliorarea situației populației germane. Liderii și funcționarii organizației proveneau în mare parte din rândul membrilor Partidului Comunist sau ai mișcării sindicale, dintre care unii petrecuseră anii războiului în închisoare alături de figuri importante ale Partidului Comunist Român. Activitatea CAG a încetat la începutul anului 1953, pe fondul campaniilor antisemite și al climatului de suspiciune generate de ultimele manifestări ale stalinismului.

După desființarea Comitetului Antifascist German, problemele naționalităților conlocuitoare au fost gestionate de comisii aflate pe lângă Comitetul Central al PCR. Organizații proprii ale minorităților naționale au reapărut abia în noiembrie 1968. În cazul germanilor, acestea au fost reprezentate de Consiliul Oamenilor Muncii de Naționalitate Germană. Pentru o perioadă îndelungată, instituția a fost condusă de Eduard Eisenburger (1928–1990), care cunoscuse în tinerețe evacuarea din Transilvania de Nord, deportarea în Uniunea Sovietică și exproprierea, pentru ca ulterior să ajungă membru al Comitetului Central al PCR și consilier de stat (Baier 2014: 121–143).

După dobândirea statutului de „naționalitate conlocuitoare”, germanii din România au participat la alegerile din anul 1950. În cadrul consiliilor populare au fost incluși și reprezentanți ai comunității săsești. În realitate, nu era vorba de alegeri în sensul propriu al cuvântului, ci de desemnarea unor persoane atent verificate în prealabil, în funcție de ponderea germanilor din localitatea sau unitatea administrativă respectivă. Mulți dintre cei considerați a avea o „origine socială sănătoasă” au reușit să se afirme profesional și să ocupe, treptat, funcții de răspundere (Baier 2026: 273f).

În septembrie 1953, Biroul Politic al Comitetului Central al PCR a decis să remedieze o parte dintre nedreptățile suferite de germani în urma Reformei agrare. S-a discutat adoptarea unui decret prin care terenuri din rezerva statului să fie atribuite țăranilor expropriați, pentru ca aceștia să poată adera la cooperativele agricole de producție (CAP). Totodată, era prevăzută restituirea locuințelor către persoanele care aveau statut de salariat.

Decretul nr. 81 a fost adoptat la 18 martie 1954. Totuși, abia la 22 mai 1956 Biroul Politic și-a exprimat din nou acordul pentru restituirea caselor și pentru atribuirea de terenuri necesare constituirii CAP-urilor. Procesul de retrocedare a locuințelor s-a desfășurat lent și cu dificultate. Nu au fost restituite imobilele care găzduiau instituții ale statului și nici cele aparținând persoanelor încadrate în categoria fostelor „elemente exploatatoare” (Baier 2005: 147–154, 160f).

14.2.2 Politica în domeniul educației și culturii

Chiar și în perioada în care erau lipsiți de drepturi politice, sașii se bucurau de anumite drepturi culturale, deși acestea erau limitate. În școlile revenite sub administrarea Bisericii Evanghelice C.A. funcționau clase cu predare în limba germană, aceste instituții fiind recunoscute ca școli confesionale printr-un ordin al Ministerului Educației emis în 1946. Noile autorități priveau însă cu suspiciune aceste școli, întrucât corpul profesoral, manualele și metodele de predare își aveau originea în perioada Grupului Etnic German (GEG) (Jikeli 2007: 76–81).

După naționalizarea învățământului, în august 1948, școlile cu predare în limba germană au trecut în administrarea statului. Ele au continuat însă să funcționeze fie ca unități de învățământ distincte, fie ca secții germane în cadrul unor școli românești. Învățământul se desfășura după programe elaborate de Ministerul Educației și fundamentate pe ideologia comunistă. În contextul „reabilitării” minorității germane, rețeaua școlară de limbă germană s-a extins. Potrivit unei statistici a Partidului Comunist, în anul școlar 1973/1974, 60.467 de copii frecventau 333 de grădinițe, 360 de școli generale (clasele I–VIII), 17 licee (clasele IX–XII) și un liceu pedagogic cu predare în limba germană. Școlile profesionale cu predare în limba germană fuseseră între timp desființate (ANR: CC al PCR, 36/1974, 8f).

Dacă în primii ani de după război influența sovietică s-a resimțit puternic atât în educație, cât și în viața culturală, de la sfârșitul anilor 1950 s-a produs o reorientare către valorile culturale naționale românești, proces prezentat oficial drept „destalinizare”. În acest context, începând cu anul școlar 1959/1960, școlile germane au fost comasate cu școli românești (Jikeli 2007: 96). Printre măsurile adoptate s-a numărat și repartizarea ca profesori în școlile cu predare în limba germană a unor absolvenți de studii superioare care nu cunoșteau limba germană. În plus, pe măsură ce tot mai multe cadre didactice germanofone părăseau țara, a crescut și numărul disciplinelor predate într-o altă limbă decât cea maternă.

La început, publicațiile în limba germană au constat aproape exclusiv în traduceri din literatura sovietică și în opere ale culturii proletare. După o reuniune organizată la București, în 1954, cu autori și intelectuali germani din România pentru stabilirea direcțiilor activității culturale, au început să fie republicați și scriitori ai perioadei interbelice. Totodată, s-a trecut la promovarea pe scară largă a valorilor autentice din literatură, artă și tradiție. Această deschidere a fost însă în mare măsură abandonată odată cu afirmarea comunismului național și, ulterior, a „politicii de omogenizare” promovate de Nicolae Ceaușescu.

În perioada stalinistă, drepturile culturale acordate minorităților urmăreau în primul rând sporirea eficienței propagandei prin transmiterea unor mesaje ideologice în limba maternă. Învățământul controlat de stat și publicațiile în limba maternă aveau rolul de a crea condițiile pentru o pătrundere cât mai profundă a ideologiei oficiale și de a atrage o parte a populației de partea „noii ordini sociale”. În cazul sașilor, însă, această politică de „reeducare” a început după mai mulți ani de discriminare generalizată, într-o perioadă în care rezistența față de măsurile statului se accentuase și în care se manifesta o revenire la valorile perioadei interbelice. Din acest motiv, impactul politicii oficiale a rămas relativ limitat.

14.3 Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (C.A.) din România și patrimoniul cultural al sașilor transilvăneni

14.3.1 Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană (C.A.) din România

În august 1948 a fost promulgată noua Lege a cultelor (Decretul nr. 177), care recunoștea numai acele comunități religioase dispuse să accepte controlul statului. Biserica Evanghelică C.A. (EKR, Evangelische Kirche Rumäniens) și-a adaptat statutul la noile condiții și a fost recunoscută oficial ca cult religios. În aceste împrejurări, ea a putut continua să ofere sprijin și protecție comunităților de credincioși alcătuite în principal din sași transilvăneni.

În același timp, fiind o instituție ale cărei valori contraveneau principiilor ideologice ale regimului comunist, Biserica Evanghelică C.A. a fost supusă unei supravegheri permanente și unor presiuni constante din partea autorităților. Prin rolul său de păstrătoare a identității colective și de factor de coeziune comunitară, ea se opunea implicit politicii ateiste și totalitare promovate de stat. Din această cauză, propaganda comunistă a prezentat-o drept principalul obstacol în calea integrării sașilor transilvăneni în procesul de transformare comunistă a societății, iar instituția a devenit ținta unor măsuri de persecuție (Baier 2022: 49–54).

Dorind să asigure continuitatea tradițiilor comunitare, episcopul Friedrich Müller (1945–1969) i-a îndemnat pe preoți să reînființeze formele tradiționale de organizare ale tinerilor — frățiile băieților și organizațiile fetelor (Bruder- und Schwesternschaften)— precum și structurile asociative ale familiilor căsătorite, cunoscute sub numele de vecinătăți (Nachbarschaften), care fuseseră parțial desființate în perioada GEG. În fața ordinelor care urmăreau interzicerea acestor forme de organizare, el a invocat paragraful 20, articolul 5 din Regulamentul Bisericii aprobat de Consiliul de Miniștri. Acest text prevedea obligația preoților de a se ocupa de „educația morală și religioasă a tineretului în cadrul Bisericii Evanghelice C.A. din Republica Populară Română, conform învățăturilor și tradițiilor acesteia” (Baier 2022: 114–116).

14.3.2 Patrimoniul cultural al sașilor din Transilvania

Folosirea bisericilor și a bisericilor fortificate în scop religios a contribuit la întreținerea acestora și le-a protejat de degradare. Lucrările de restaurare și renovare a ansamblurilor bisericești au beneficiat, de asemenea, de finanțare din partea statului. În pofida controlului exercitat de autorități, patrimoniul cultural imaterial a continuat să fie transmis atât prin intermediul școlii, cât și al organizațiilor de tineret și al vecinătăților reînființate. Odată cu emigrarea masivă a sașilor, acest patrimoniu a fost transferat și în Republica Federală Germania, unde este păstrat până în prezent.
Sprijinul statului pentru conservarea patrimoniului cultural imaterial s-a concretizat prin activitatea Institutului de Cercetare înființat la Sibiu în 1956 și aflat în subordinea Academiei Române.

Principala sa misiune era studierea istoriei și tradițiilor germanilor din România. În cadrul institutului, o echipă de cercetători a lucrat la elaborarea și publicarea Dicționarului săsesc (Siebenbürgisch-Sächsisches Wörterbuch) și a desfășurat cercetări de teren în urma cărora au fost consemnate legende, basme și diferitele variante dialectale ale limbii săsești. Deși cercetarea istorică era supusă controlului ideologic al regimului, au fost totuși realizate studii valoroase privind Evul Mediu, precum și importante contribuții în domeniul istoriei literare. Rezultatele acestor cercetări, alături de numeroase alte studii de specialitate, au fost publicate nu numai în volume, ci și în revista institutului, Forschungen zur Volks- und Landeskunde, care apare din anul 1958.

Pe lângă cotidianul Neuer Weg, la Brașov a început să fie publicat, din 1957, ziarul Volkszeitung. După reorganizarea administrativ-teritorială a României din 1968, când s-a revenit la sistemul de județe, publicația a primit numele Karpatenrundschau. Tot atunci, la Sibiu a fost înființat săptămânalul Hermannstädter Zeitung. În urma interzicerii, în 1970, a utilizării denumirilor de localități care nu corespundeau fonetic sau semantic celor românești în limbile minorităților naționale, publicația a fost obligată să își schimbe denumirea în Die Woche. Toate aceste ziare și reviste au inclus, pe lângă materialele oficiale obligatorii, numeroase articole dedicate conservării tradițiilor și culturii germane. Începând din 1969, un rol important l-a avut și editura Kriterion, specializată exclusiv în publicarea de cărți în limbile naționalităților conlocuitoare. În special în cursul anilor 1970, aceasta a oferit un repertoriu bogat de lucrări valoroase în limba germană (Baier 2026: 276f).

În 1956, secția germană a Teatrului de Stat din Sibiu și-a reluat activitatea. Repertoriul său cuprindea atât piese aparținând dramaturgiei clasice germane, cât și spectacole realizate în dialectul săsesc.

De la sfârșitul anilor 1950 au început să fie reînviate și sărbătorile tradiționale. Dacă inițial formațiile de dansuri populare și grupurile purtătoare de costume populare fuseseră utilizate în scop propagandistic, ca expresie a „înfrățirii popoarelor” și a respectării drepturilor minorităților, în deceniul următor autoritățile au permis din nou organizarea unor manifestări tradiționale precum Kronenfest (Sărbătoarea coroanei), Urzellauf (Fuga lolelor), Pfingstkönigin (Regina Rusaliilor) și altele asemănătoare.

14.4 Supravegherea și represiunea exercitate de Securitate

Pe lângă controlul și supravegherea exercitate de structurile Partidului Comunist asupra comunităților germane, un rol esențial l-a avut și Securitatea. Motivele acestei monitorizări permanente țineau de trecutul politic și social al membrilor comunității, de încercările acestora de a formula în mod autonom problemele legate de identitatea minorității (Țârău 2014: 178), precum și de legăturile menținute cu lumea occidentală, calificată oficial drept „imperialistă”. Din anii 1970, printre motivele de interes ale Securității au intrat și demersurile de emigrare (Moldovan 2014: 134–146).

În cadrul Securității, înființată în 1948, existau – la fel cum existaseră anterior și în cadrul Siguranței – servicii și ofițeri specializați în supravegherea minorităților naționale, integrați în Direcția de Supraveghere Internă (Oprea 2008: 51–52). În anii 1950 și 1960, germanii din România au fost urmăriți și persecutați sub acuzația de „naționalism german”, etichetă transformată ulterior în aceea de „naționalism german fascist” (Moldovan 2014: 137). Din perspectiva Securității, trecutul politic al comunității germane o transforma într-un potențial pericol naționalist și fascist. Dosare de urmărire și represiune au fost întocmite membrilor NS-Arbeiterschaft (Corpul Muncii Național-Socialist, ale cărui evidențe fuseseră descoperite de autorități) și foștilor funcționari ai Grupului Etnic German. Aceste evidențe au fost reconstituite și actualizate în repetate rânduri până în anii 1970.

În cazul sașilor, simpla apartenență la organizațiile tradiționale de tineret sau la vecinătăți putea constitui un motiv de supraveghere. Funcționând pe baza propriilor statute, aceste organizații erau interpretate de Securitate drept „asociații secrete” sau manifestări cu caracter „mistic-naționalist” (Baier 2022: 62). La începutul anilor 1950 au avut loc numeroase persecuții, arestări și procese împotriva persoanelor care avuseseră activitate politică înainte de instaurarea regimului comunist sau care deținuseră proprietăți, acuzațiile fiind formulate în termeni ideologici (Țârău 2014: 175–178).

După revoluția maghiară din 1956, în contextul măsurilor de intimidare și „disciplinare” a societății, autoritățile au organizat procese împotriva unor grupuri create artificial. Un impact deosebit l-au avut procesul „Biserica Neagră”, în urma căruia a fost condamnat protopopul Brașovului, Konrad Möckel (Möckel 2011: 296–311), precum și procesul „scriitorilor” (Motzan/Sienerth 1993: 301–403).

14.5 Reîntregirea familiilor și politica de „răscumpărare”

Ca urmare a războiului și a interdicției impuse foștilor membri ai Waffen-SS – precum și, pentru o perioadă, refugiaților – de a reveni în România, numeroase familii au rămas despărțite de Cortina de Fier după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. În primii ani, preocuparea principală a fost fie revenirea în locurile de origine, fie aducerea în Germania sau Austria a rudelor rămase în România. Ulterior, au încercat să emigreze și persoane afectate de persecuții și discriminări generate de trecutul lor politic ori de originea socială.

În calitatea sa de reprezentant al Oficiului Central de Protecție Juridică din cadrul Ministerului Federal de Externe al Republicii Federale Germania (Zentrale Rechtsschutzstelle des Auswärtigen Amts), avocatul Ewald Garlepp a încercat, în cursul anilor 1950, să obțină permise de ieșire din România în schimbul unor plăți în valută, colaborând în acest scop cu angajați ai Securității care se prezentau drept avocați (Dobre et al. 2011: 53–62; Baier/Meinhardt 2013: 23–39).

Demersurile pentru reunificarea familiilor despărțite de Cortina de Fier s-au intensificat odată cu apariția în Germania a asociațiilor germanilor proveniți din România. Reprezentanții acestor organizații au exercitat presiuni asupra clasei politice vest-germane pentru ca problema să fie abordată în cadrul negocierilor bilaterale cu România. Exista și un temei juridic în acest sens. Potrivit articolului 16 alineatul (1) din Legea Fundamentală a Republicii Federale Germania din 1949, „etnicii germani” care nu dețineau cetățenia germană puteau fi asimilați cetățenilor germani. Totodată, Legea privind reglementarea problemelor de cetățenie din 1955 și Legea federală referitoare la persoanele strămutate clarificau statutul de repatriat și pentru cetățenii români de origine germană. Reprezentanții mediului economic vest-german (Ostausschuss) au ridicat în repetate rânduri problema reunificării familiale în cadrul negocierilor economice româno-germane și au oferit compensații în valută (Baier/Meinhardt 2013: 26, 159–163).

Pentru a-și susține politica de autonomie față de Uniunea Sovietică, adoptată încă din 1964, România avea nevoie de resurse valutare și era interesată de dezvoltarea relațiilor economice cu Republica Federală Germania. După reluarea relațiilor diplomatice dintre cele două state, oficializată la 30 ianuarie 1967, chestiunea reunificării familiilor a devenit parte a dialogului bilateral. În toamna aceluiași an, Guvernul Federal l-a însărcinat pe avocatul Heinz-Günther Hüsch, în numele Ministerului Federal pentru Persoanele Strămutate și Refugiați, să analizeze posibilitățile de creștere a numărului de persoane care puteau părăsi România și de organizare a acestui proces într-un mod sistematic.

După primele înțelegeri verbale, Hüsch și partenerul său român de negocieri — de fiecare dată un ofițer superior al Securității — au semnat acorduri secrete care nu făceau referire oficială la nicio instituție guvernamentală din cele două state. Dacă până în 1968 fuseseră „răscumpărate” doar persoane individuale, ulterior s-au stabilit sume negociate pentru contingente prestabilite de emigranți.

De-a lungul anilor, partea vest-germană a urmărit creșterea numărului celor autorizați să emigreze, în timp ce statul român a solicitat sume tot mai mari pentru fiecare persoană care primea aprobarea de plecare, precum și alte beneficii materiale. Inițial, valoarea plăților era stabilită în funcție de categoria din care făceau parte cei care emigrau, criteriile fiind nivelul de educație și vârsta. Începând cu acordul din 1978, s-a trecut la o sumă fixă pe persoană. Aceasta a crescut de la 4.000 de mărci vest-germane la 8.950 de mărci în ultimul acord, încheiat în 1988, la care se adăugau încă 390 de mărci pentru cheltuielile de călătorie ale fiecărui emigrant.

Primul acord scris, semnat în 1969, prevedea plecarea a 3.000 de persoane, pentru care se plăteau sume cuprinse între 1.700 și 10.000 de mărci de persoană. În 1988, cota anuală ajunsese la minimum 14.000 de persoane. Creșterea numărului de emigranți era negociată în schimbul livrării de autoturisme și alte bunuri, iar din 1973 și prin plata trimestrială a unor subvenții la dobândă în valoare de 8 milioane de mărci vest-germane (Baier/Meinhardt 2013: 84–88, 179–184). Pentru obținerea documentelor necesare emigrării, numeroase familii au plătit, în plus, mită de ordinul miilor de mărci unor persoane care acționau în numele Securității.

În România, Decretul nr. 253 din 1955 le-a permis celor care rămăseseră dincolo de Cortina de Fier în urma războiului să revină în țară, recunoscându-le drepturile cetățenești și acordându-le imunitate penală. Numărul celor care au ales să se întoarcă a fost însă redus.

Discursul oficial al regimului făcea constant referire la drepturile minorităților și la contribuția minorității germane la viața economică și socială a țării. În același timp, dorința de emigrare era condamnată ca efect al propagandei occidentale, iar cei care solicitau plecarea erau acuzați de lipsă de loialitate față de stat. În încercarea de a descuraja emigrarea, autoritățile au dispus, în 1974, ca persoanele care părăseau țara să își „vândă” locuințele statului, valoarea despăgubirii fiind stabilită unilateral de acesta. Din 1982, casele celor plecați au fost repartizate unor familii numeroase sau unor persoane aduse din alte regiuni ale țării. Cei care depuseseră cereri de emigrare erau adesea îndepărtați din învățământ ori din alte funcții de răspundere.

În baza Decretului de Stat nr. 402/1982, persoanele care emigrau erau obligate nu numai să cedeze statului întreaga lor avere, ci și să ramburseze costurile educației și alte cheltuieli suportate de stat. Aplicarea decretului a fost suspendată după ce Republica Federală Germania a acceptat majorarea plăților. Resimțite ca forme de hărțuire și presiune, aceste măsuri au contribuit la intensificarea dorinței de a părăsi țara.

În urma acordurilor negociate de Heinz-Günther Hüsch cu reprezentanții României în perioada 1968–1989, aproximativ 210.000 de persoane au emigrat din România (Baier/Meinhardt 2013: 179). În ansamblu, peste 240.000 de etnici germani au părăsit țara pe parcursul regimului comunist.

14.6 Concluzie

Evoluția politicii guvernelor române față de minoritatea germană în ultimii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada imediat următoare nu a fost determinată atât de o strategie coerentă, cât mai ales de ezitări, de schimbări frecvente de direcție și, în primul rând, de dependența României față de Uniunea Sovietică. „Rezolvarea” problemei germane s-a înscris în cadrul concepțiilor sovietice privind politica naționalităților: germanii din România au fost supuși unei pedepse colective în virtutea apartenenței lor etnice, fiind lipsiți de drepturi politice, deși nu și de cele culturale. Ei și-au pierdut proprietățile și autonomia de care beneficiaseră anterior, iar ulterior au fost integrați în amplul proces de restructurare comunistă a societății. Statutul de „naționalitate conlocuitoare” s-a menținut până la schimbarea de regim din 1989.

Privită în ansamblu, politica României comuniste față de minoritatea germană a oscilat între măsuri restrictive și perioade de relativă deschidere, caracterizându-se pe tot parcursul intervalului 1948–1989 prin inconsecvență și ambivalență. Anilor de discriminare le-a urmat o etapă în care au fost acordate drepturi culturale extinse, percepute de comunitate drept o formă de „reabilitare” și liberalizare. În același timp însă, au continuat persecuțiile, arestările și internările în închisori sau lagăre de muncă forțată, motivate de originea socială, trecutul politic sau contactele cu statele occidentale.

Deși reunificarea familiilor a fost respinsă și împiedicată la nivel oficial, ea s-a transformat, în practică, într-o importantă sursă de valută pentru statul român. Pentru sașii din Transilvania, anul 1944 reprezintă o ruptură majoră în istoria comunității lor. Anii de persecuție și discriminare, îndreptate împotriva lor ca „germani” sau pe baza unei implicări reale ori presupuse în mișcarea nazistă, au contribuit la consolidarea conștiinței naționale și a sentimentului de apartenență la poporul și statul german.

Suspiciunea permanentă față de comunitatea germană, supravegherea nejustificată, discriminarea celor considerați insuficient de loiali liniei partidului, precum și lipsurile cronice de alimente, bunuri de consum și energie din anii 1980 au alimentat tot mai puternic dorința de emigrare. În ultimii ani ai dictaturii, această tendință s-a accentuat într-o asemenea măsură încât, după deschiderea frontierelor la sfârșitul lunii decembrie 1989, a avut loc un veritabil exod al populației săsești. În anul 2026, numărul sașilor rămași în România este estimat la aproximativ 12.000–15.000 de persoane. 

14.7 Bibliografie

ANR (Arhivele Naționale ale României): Fond CC al PCR, Secția Organizatorică, dosar 36/1974.

Baier, Hannelore, 1996: Politische Initiativen und Organisationen der Siebenbürger Sachsen in der Zeitspanne 23. August 1944 bis Februar 1949. In: Forschungen zur Volks- und Landeskunde 39, 55–79.

Baier, Hannelore, 2005: Die Rechtsstellung der Deutschen in Rumänien 1944–1952 im Lichte neuer Archivforschung. In: Forschungen zur Volks- und Landeskunde 48, 87–99.

Baier, Hannelore, 2011: Die deutsche Minderheit in Rumänien 1953-1959, in: Gräf, Rudolf, Gerald Volkmer (Hg.): Zwischen Tauwettersozialismus und Neostalinismus. Deutsche und andere Minderheiten in Ostmittel- und Südosteuropa 1953-1964, München, 107-117.

Baier, Hannelore, 2014: Exodus und Exitus. In: Baier, Hannelore (Hg.): „Aufbrüche und Umbrüche. Die Rumäniendeutschen nach zwei Weltkriegen“, Hermannstadt, 121-143.

Baier, Hannelore, 2016: Zwangsarbeit, aber keine Umsiedlung. Die deutsche Minderheit in Rumänien 1944–1948. In: Walter Engel, Walter Tonța (Hg.): Banater Schwaben am Abgrund. Stuttgart, 109–118.

Baier, Hannelore (Hg.) 2022: Überwachung und Infiltration. Die Evangelische Kirche in Rumänien unter kommunistischer Herrschaft (1945–1969). Dokumentation. Regensburg.

Baier, Hannelore, 2026: Die deutsche Minderheit in Rumänien 1944-1990. In: Baier, Hannelore, Rudolf Gräf, Benjamin Józsa, Paul-Jürgen Porr (Hg.): Die Deutschen in Rumänien. Hermannstadt
Banu, Florian, 2004: Asalt asupra economiei României – de la Solagra la SOVROM (1936-1956). București, 261-285.

Baier, Hannelore/Meinhardt, Ernst, 2013: Kauf von Freiheit. Dr. Heinz-Günther Hüsch im Interview mit Hannelore Baier und Ernst Meinhardt. Hermannstadt.

Banu, Florian, Liviu Ţăranu (Hg.), 2016: Securitatea 1948–1989. Monografie, Bd. 1. Târgovişte.

Dobre, Florica/Banu,Florian/Banu, Luminiţa, Stancu, Laura, (Hg.), 2011: Acţiunea „Recuperarea”. Securitatea şi emigrarea germanilor din România (1962–1989). München.

Gündisch, Konrad, 1998: Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen.

Jikeli, Erwin Peter 2007: Siebenbürgisch-sächsische Pfarrer, Lehrer und Journalisten in der Zeit der kommunistischen Diktatur (1944–1971). Frankfurt am Main u.a..

Klein, Christoph 1995: Anvertraute Pfunde: Gustav Adolf Klein und die Hermannstädter Allgemeine Sparkassa. Bukarest, Köln.

Motzan, Peter, Stefan Sienerth (Hg.), 1993: Worte als Gefahr und Gefährdung. Fünf deutsche Schriftsteller vor Gericht. München.

Möckel, Andreas (2011): Umkämpfte Volkskirche. Leben und Wirken des evangelisch-sächsischen Pfarrers Konrad Möckel (1892-1965), Köln Weimar Wien.

Moldovan, Silviu, 2014: Die deutsche Minderheit in Rumänien. Politisches Problem und historisches Erbe. In: Puttkamer et. all. (Hg.), 2014: Die Securitate in Siebenbürgen, Köln Weimar Wien, 137-151.

Oprea, Marius, 2008: Bastionul cruzimii. O istorie a Securității (1948–1964). Iasi.

Pintilei, Alexandru, Horst Göbbel (2004): Punct crucial in Ardealul de Nord/Wendepunkt in Nordsiebenbürgen. Nürnberg 2004.

Poledna, Poledna, 2009: Schimbări socio-economice la germanii din România în timpul comunismului. In: Trașca, Ottmar, Remus Gabriel Anghel (Hgg.): Un veac frământat. Germanii din România după 1918. Cluj-Napoca, 253-272.

Şandru, Dumitru, 2009: Reforma agrară din 1945 şi ţărănimea germană din România. Bucureşti.

Tismăneanu, Vladimir, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (Hgg.): Comisia prezidenţială pentru
analiza dictaturii comuniste din România. Raport final [Schlussbericht der Präsidialkommission für die Untersuchung der kommunistischen Diktatur in Rumänien]. Bucureşti 2007.

Țârău, Virgiliu: Die deutsche Minderheit und die Securitate. Schuldzuschreibung durch Gesetz und Ideologie bis 1970. In: Puttkamer et. all. (Hg.), 2014: Die Securitate in Siebenbürgen, Köln Weimar Wien, 170-186.